35 László Krasznahorkai Quotes on War & War, Satantango and Death - Quotes.pub

Here you will find all the famous László Krasznahorkai quotes. There are more than 35 quotes in our László Krasznahorkai quotes collection. We have collected all of them and made stunning László Krasznahorkai wallpapers & posters out of those quotes. You can use this wallpapers & posters on mobile, desktop, print and frame them or share them on the various social media platforms. You can download the quotes images in various different sizes for free. In the below list you can find quotes in various categories like War & War, Satantango and Death

În liniștea ce cuprinse dintr-o dată totul, în muțenia profundă în care până și stropii de ploaie plesneau fără zgomot când atingeau pământul, ei crezând că au asurzit, întrucât de simțit simțeau, dar de auzit nu puteau să audă deloc nici vâjâitul vântului, nici acea adiere ciudată, călduță care acum îi atinse ușor, totuși, lui i se păru c-ar auzi cum zbârnâitul necontenit și râsul răsunător de adineauri sunt brusc înlocuite de un chelălăit și răsună sforăituri sinistre, văzând chiar că pornesc după el, astfel că-și acoperi ochii cu brațul și izbucni în plâns. „Vezi asta?” șopti încremenit Irimias, strângând atât de puternic brațul lui Petrina, încât i s-au albit degetele. În jurul trupului se înteți vântul, iar în liniștea deplină cadavrul de un alb orbitor începu să se ridice incert... apoi, când ajunse la înălțimea vârfurilor stejarilor se clătină pe neașteptate, prăbușindu-se convulsiv, ca să ajungă, în final, din nou pe pământ, în mijlocul poieniței. Văzând ce se întâmplă, vocile lipsite de trup de adineauri au început să se certe furios, asemenea unui cor nemulțumit, care iar se vedea nevoit să-și asume un eșec, fără să fi avut vreo vină. Petrina gâfâi. „Tu ai crezut asta?” „Mă strădui să cred”, spuse Irimias, cu fața lividă. „Oare de când tot încearcă? Copila-i moartă de două zile.” „Petrina, poate-i prima dată în viața mea când simt că mi-e frică.” „Cumetre...pot să te întreb ceva?” „Tu ce crezi...?” „Ce cred...?” „Tu ce crezi...ăăă...există și iad...?” Irimias înghiți în sec. „Cine știe. Poate.
Constată, cu o presimțire nefastă, că n-are nici cel mai mic habar ce planuri are-n cap Irimias, la fel cum rămase și pentru el într-o ceață totală rostul părăsirii conacului cu o grabă atât de mare. Pentru o fracțiune de secundă își aminti acea imagine înspăimântătoare de care nu putea scăpa nicicum în ultimii ani: din nou se văzu pe sine, îmbrăcat în paltonu-i ponosit, mergând istovit pe drumul pietruit, sprijinit în baston, flămând și amărât până peste poate, în urma lui, încetul cu-ncetul colonia dispare în ceață, în fața lui, orizontul se vede din ce în ce mai incert... Iar acum, toropit din cauza duduitului motorului, era nevoit să recunoască faptul că presimțirea nu l-a înșelat: stă ghemuit, fără un ban în buzunar, flămând, extenuat și rănit, pe platforma unui camion apărut ca din senin și aleargă pe un drum ce duce cine știe unde, gonește în plin necunoscut, iar dacă vor ajunge la o bifurcație nici măcar nu va avea posibilitatea să decidă în ce direcție s-o pornească, întrucât nu exista altă variantă în afară de a se resemna neputincios că direcția vieții lui este stabilită de voința unei vechi rable, care abia se târăște, în timp ce zdrăngăne, zornăie, tușește. „Se pare că nu există scăpare, reflectă el blazat. Fie așa, fie altfel... oricum sunt un om pierdut. Mâine mă trezesc într-o cameră străină, și n-am să știu ce mă așteaptă, la fel cum n-aș fi știut nici în cazul în care aș fi pornit singur la drum... O să-mi pun boarfele vechi pe masă și pe prici, dacă o să am așa ceva, iar pe înserate mă pot uita în voie cum dispare lumina din fereastră...
...megértette, hogy mindaz, amit mi a létből érzékelünk, nem más, mint a hiábavalóság felfoghatatlan terjedelmű emlékműve, mely az idők végezetéig ismétli önmagát, és hogy nem, korántsem a véletlen szerkeszti a maga rettenetes, kiapadhatatlan, diadalmas, legyőzhetetlen erejével, hogy dolgok szülessenek és szétessenek, hanem mintha egy homályos, démoni szándék dolgozna itt, és ez olyan mértékben bele van szerekesztve a dolgokba és a dolgok közti állapotok szövetébe, hogy a szándék bűze mindent betölt, egy kárhozat tehát, egy megvetés műve a világ, ez csapja meg agyát annak, aki gondolkodni kezd, ezért ő nem is gondolkodik, megtanult nem gondolkodni többé, ami természetesen nem vezetett sehová, mert azt a bűzt csak érzi, bármerre néz, bármerre fordítja a fejét, ez a bűz ott van, mert végül is az ítélet, mely szintén azonos a világgal, azt is tartalmazza, hogy a hiábavalóságnak is és megvetésnek is, mely a szándék formáját öltötte fel, a tudatában kell legyen, a hiábavalóságnak és a megvetésnek is, folyton, minden egyes pillanatban, aki gondolkodni kezd, viszont elég lemondani a gondolkodásról, és csak nézni a dolgokat, már létre is jön a gondolkodás új alakban, vagyis megszabadulni nem lehet, akár gondolkodik az ember, akár nem gondolkodik, mindenképpen a gondolkodás foglya, és iszonyatosan facsarja az orrát a bűz, így hát ő mit tehetne, áltatja magát, azzal áltatja, hogy hagyja, menjenek a dolgok a maguk természetes útján...
...and it really was extremely sudden, the way it struck him that, good heavens, he understood nothing, nothing at all about anything, for Christ's sake, nothing at all about the world, which was a most terrifying realization, he said, especially the way it came to him in all its banality, vulgarity, at a sickeningly ridiculous level, but this was the point, he said, the way that he, at age 44, had become aware of how utterly stupid he seemed to himself, how empty, how utterly blockheaded he had been in his understanding of the world these last 44 years, for, as he realized by the river, he had not only misunderstood it, but had not understood anything about anything, the worst part being that for 44 years he thought he had understood it, while in reality he had failed to do so; and this in fact was the worst thing of all that night of his birthday when he sat alone by the river, the worst because the fact that he now realized that he had not understood it did not mean that he did understand it now, because being aware of his lack of knowledge was not in itself some new form of knowledge for which an older one could be traded in, but one that presented itself as a terrifying puzzle the moment he thought about the world, as he most furiously did that evening, all but torturing himself in an effort to understand it and failing, because the puzzle seemed ever more complex and he had begun to feel that this world-puzzle that he was so desperate to understand, that he was torturing himself trying to understand, was really the puzzle of himself and the world at once, that they were in effect one and the same thing, which was the conclusion he had so far reached, and he had not yet given up on it, when, after a couple of days, he noticed that there was something the matter with his head.