40 Dino Buzzati Quotes on The tartar steppe, Attimo and The tartar steppe - Quotes.pub

Here you will find all the famous Dino Buzzati quotes. There are more than 40 quotes in our Dino Buzzati quotes collection. We have collected all of them and made stunning Dino Buzzati wallpapers & posters out of those quotes. You can use this wallpapers & posters on mobile, desktop, print and frame them or share them on the various social media platforms. You can download the quotes images in various different sizes for free. In the below list you can find quotes in various categories like The tartar steppe, Attimo and The tartar steppe

Fino allora egli era avanzato per la spensierata età della prima giovinezza, una strada che da bambini sembra infinita, dove gli anni scorrono lenti e con passo lieve, così che nessuno nota la loro partenza. Si cammina placidamente, guardandosi con curiosità attorno, non c'è proprio bisogno di affrettarsi, nessuno preme dietro e nessuno ci aspetta, anche i compagni procedono senza pensieri, fermandosi spesso a scherzare. Dalle case, sulle porte, la gente grande saluta benigna, e fa cenno indicando l'orizzonte con sorrisi di intesa; così il cuore comincia a battere per eroici e teneri desideri, si assapora la vigilia delle cose meravigliose che si attendono più avanti; ancora non si vedono, no, ma è certo, assolutamente certo che un giorno ci arriveremo. Ancora molto? No, basta attraversare quel fiume laggiù in fondo, oltrepassare quelle verdi colline. O non si è per caso già arrivati? Non sono forse questi alberi, questi prati, questa bianca casa quello che cercavamo? Per qualche istante si ha l'impressione di sì e ci si vorrebbe fermare. Poi si sente dire che il meglio è più avanti e si riprende senza affanno la strada. Così continua il cammino in un'attesa fiduciosa e le giornate sono lunghe e tranquille, il sole risplende alto nel cielo e sembra non abbia mai voglia di calare al tramonto. Ma a un certo punto, quasi istintivamente, ci si volta indietro e si vede che un cancello è stato sprangato alle spalle nostre, chiudendo la via del ritorno. Allora si sente che qualcosa è cambiato, il sole non sembra più immobile ma si sposta rapidamente, ahimè, non si fa in tempo a fissarlo che già precipita verso il confine dell'orizzonte, ci si accorge che le nubi non ristagnano più nei golfi azzurri del cielo ma fuggono accavallandosi l'una all'altra, tanto è il loro affanno; si capisce che il tempo passa e che la strada un giorno dovrà pur finire. Chiudono a un certo punto alla nostre spalle un pesante cancello, lo rinserrano con velocità fulminea e non si fa in tempo a tornare.
Până când într-o seară - în Piaţa Republicii, îmi amintesc, ploua - mi se agăţă de braţ şi cu o voce ciudată la el, speriată, ca de copil, spuse: — Mi s-a întâmplat o nenorocire. Oh, înţelesesem eu, dar mă prefăcui că nu bănuiam nimic. — Ce este? El mă privi rugător, aşteptând parcă o iertare preventivă. — O femeie, bâlbâi. — Ştiam. Omul în floarea vârstei, sigur pe sine, plin de energie şi idei, măreţ prin impetuozitatea şi hotărârea faţă de obstacolele care-i ieşeau în cale şi față de pericole, era un biet vierme care tremura.— Şi te iubeşte? — Nu. — Atunci? — Tocmai de-asta. Îmi povesti, cu o sumedenie de amănunte inutile şi plicticoase, cine era, cum îl chinuia şi cum el nu mai putea să trăiască fără ea; una din multele poveşti triste de pe lumea aceasta imperfectă, asemănătoare cu atâtea altele. Numai că Umberto pricepea absurdul situaţiei: el îndrăgostit şi ea nepăsătoare. Şi spunea că era frumoasă, fireşte, dar nu încerca, cum fac bărbaţii în asemenea ocazii, s-o transforme într-o zeiţă. Ba o descria chiar cu cruzime calculată: vicleană, avidă de bani, o inimă de ciment nesimţitor. Dar el nu putea renunţa. II întrebai: — Şi chiar crezi că n-ai putea-o lăsa? — Acum nu. — Dar pricepi bine, că o femeie ca asta te... — Mă duce de râpă, vrei să zici? Sigur că pricep. Totuşi... După două zile am cunoscut-o şi eu. Era la el în birou, aşezată pe divan. Foarte tânără, o faţă isteaţă de fetiţă, cu pielea întinsă de inexprimabila frăgezime a vârstei, cu părul negru şi lung, prins într-o ciudată pieptănătură ottocentescă, cu trupul încă adolescentin. Frumoasă? Nu ştiu. Desigur un tip neobişnuit, popular şi totodată chic. Dar era, între aspectul ei şi lucrurile pe care mi le povestise Umberto, o contradicţie de netrecut. Totul în ea era voioşie, lipsă de griji, bucurie de viaţă, ingenuă abandonare la solicitările vieţii ; sau aşa părea cel puţin. Se purtă foarte drăguţ cu mine. Ciripea, privindu-mă, şi buzele ei se deschideau în zâmbete maliţioase. Ba chiar exagera, în acest sens, ca pentru o declarată intenţie de cucerire. Şi pe Umberto nici nu-l băga în seamă, ca şi când n-ar fi existat. Umberto, în picioare, cu un zâmbet forţat pe buze, o contempla, stupid. Cu un gest de minunată neruşinare, Lunella îşi potrivi fusta lăsând să se zărească mai mult decât se cuvenea. Apoi lăsa capul în jos, provocatoare, ca o şcolăriţă impertinentă: — Ştiţi cine sunt? Eu sunt ciclonul, îmi spuse, eu sunt tromba marină, eu sunt curcubeul. Eu sunt... eu sunt o fetiţă delicioasă. Şi râdea de-a dreptul fericită. Chiar în clipa aceea descoperii, în spatele pălăvrăgelilor copilăreşti, o neţărmurită şi foarte controlată capacitate de a minţi. N-aş putea spune de ce. Ca o senzaţie fizică. Dar ea, în cele din urmă, se întoarse spre Umberto. — Mocci, îi ceru ea cu cel mai viclean dintre surâsuri, hai spune-mi: veveriţica mea! Umberto scutură din cap, între satisfacţie şi nehotărâre. — Hai, Mocci, spune-mi: veveriţica mea! Îl privi. Cu o expresie idioată murmură: — Veveriţica... — Mea! îl incită ea. — Mea, confirmă bărbatul, învins. Şi atunci Lunella, încreţindu-şi graţioasele buze, mimetizându-se poate în vreun erou necuvântător de-al lui Walt Disney: — Chiţ! chiţ! făcu ea copilăreşte. Era atâta ironie în privirile sale, era o atât de rece satisfacţie a posesiunii, că-mi trecu un fior pe şira spinării.
— Şi totuşi ce? albi zâmbetul oblic al lui Schiassi. — Şi totuşi, spusei, chiar şi când nu va mai fi nici un singur om care să citească poveştile pe care le scriem, bine sau rău, când expoziţiile de artă vor rămâne pustii şi compozitorii îşi vor cânta creaţiile lor înaintea şirurilor de scaune goale, lucrurile pe care le vom face, nu spun eu, cei care au meseria mea.:. — Hai, hai, curaj, împungea sarcastic amicul meu. — Da, poveştile care se vor scrie, tablourile care se vor picta, bucăţile muzicale care se vor compune, tâmpitele ticnitele confuzele şi inutilele lucruri de care spui, vor fi totuşi mereu culmea cea mai înaltă a omului, flamura sa adevărată. — Mă înspăimânţi, exclamă Schiassi. Dar, nici măcar eu nu ştiu cum, eram incapabil să mă opresc. Eram cuprins de o mânie fără margini; şi-mi năvălea din piept, şi nu izbuteam s-o reţin. — Da, spusei, idioţeniile alea despre care spui vor fi tot ceea ce ne deosebeşte mai mult de animale, indiferent dacă sunt cu totul şi cu totul inutile, ba poate tocmai pentru asta. Mai mult chiar decât atomica, decât sputnicele şi decât rachetele intersiderale. Şi în ziua în care idioţeniile acelea nu se vor mai face, oamenii vor fi devenit nişte viermi nenorociţi ca în timpul cavernelor. Căci diferenţa dintre un furnicar de termite sau un dig de castori şi miracolele tehnicii moderne e o diferenţă minoră, un lucru de nimic faţă de cea care deosebeşte acelaşi furnicar de... de... —De o poezie ermetică de zece versuri, poate? sugeră cu răutate Schiassi. — Desigur, faţă de o poezie, chiar dacă aparent este indescifrabilă, chiar şi de numai cinci versuri. Ar ajunge încercarea de-a o scrie, chiar dacă eşuează... poate greşesc, dar numai în direcţia asta există pentru noi unica scăpare. Şi dacă... Aici Schiassi se abandonă într-un superb şi nesfârşit hohot de râs.